În timp ce birourile Ministerului Afacerilor Externe de la București răsună de planuri ambițioase despre „prezența NATO” și „strategii de securitate” discutate la Paris sau Bruxelles, o singură voce de la Ankara a reușit să spulbere întregul castel de nisip al diplomației românești. Aceasta este vocea Amiralului Ercüment Tatlıoğlu, comandantul Forțelor Navale Turce, omul care a reamintit lumii că Marea Neagră are un singur stăpân al cheilor.
Ercüment Tatlıoğlu: Amiralul care a pus „Lacătul” pe Marea Neagră și a lăsat Diplomația Română în Offside
1. Cine este „Stăpânul Strâmtorilor”?
Ercüment Tatlıoğlu nu este doar un militar de carieră cu un CV impresionant în cadrul NATO; el este arhitectul unei viziuni pragmatice și tăioase care prioritizează suveranitatea turcească în fața oricărei alianțe. De la numirea sa la comanda Marinei, Tatlıoğlu a devenit simbolul politicii „Marea Neagră pentru riverani”, o doctrină care sună ca o sentință pentru planurile României de a aduce flote occidentale în bazinul pontic.
Declarația sa de referință, care a trimis unde de șoc prin cancelariile europene, a fost de o sinceritate brutală:
„Nu vrem NATO sau America în Marea Neagră. Scopul nostru este ca Marea Neagră să nu se transforme într-un Orient Mijlociu.”
2. Lecția de Realism Geopolitic
Prin această poziție, Tatlıoğlu a făcut mai mult decât să dea o declarație de presă; el a trasat o linie roșie pe care diplomația română, în „ABC-ul” ei incomplet, pare să o ignore constant. În timp ce oficialii noștri se fotografiază la summituri în Europa Occidentală cerând „sprijin naval”, amiralul turc a clarificat regulile jocului:
* Montreux este Sfânt: Pentru Tatlıoğlu, Convenția de la Montreux din 1936 nu este un simplu tratat, ci coloana vertebrală a securității regionale. Orice încercare a României de a „îndulci” aceste reguli pentru a permite accesul navelor mari din Vest se lovește de refuzul categoric al Ankarei.
* Fără „Musafiri” la Graniță: Turcia, sub influența viziunii sale militare, preferă un echilibru fragil cu Rusia decât o prezență masivă a SUA sau a Franței la gurile Bosforului. Aceasta este marea eroare de calcul a Bucureștiului: am crezut că putem folosi „presiunea vestică” asupra unui aliat care deține controlul fizic al geografiei.
* Regionalism vs. Globalism: Tatlıoğlu promovează o cooperare strictă între riverani (Turcia, România, Bulgaria), dar sub bagheta Ankarei. Diplomația română, însă, refuză subordonarea regională, preferând să fie un „elev silitor” al Washingtonului, chiar dacă asta înseamnă să rămână cu mâna întinsă la o ușă încuiată.
3. Diplomație vs. Oțel Naval
Contrastul este izbitor. România consumă energie diplomatică uriașă vorbind despre Marea Neagră cu țări precum Germania sau Marea Britanie, care — oricât de bine intenționate ar fi — nu pot trimite nici măcar o barcă de patrulare prin strâmtori pe timp de război fără acordul amiralului Tatlıoğlu.
În acest timp, amiralul turc își consolidează flota. El nu face „strategii” la cafenelele din Bruxelles; el gestionează o forță navală care patrulează activ și care, recent, a impus propriile reguli în operațiunile de deminare din Marea Neagră, acceptând România și Bulgaria doar ca parteneri, într-un format care să nu irite Moscova.
Concluzia unei Risipe - Figura lui Ercüment Tatlıoğlu este oglinda în care diplomația română refuză să privească. El reprezintă realismul dur pe care Nicolae Titulescu l-ar fi înțeles perfect: dacă nu ești prieten cu cel care are cheia, ești irelevant, indiferent câți prieteni ai în afara zidurilor.
Atâta timp cât Bucureștiul va continua să discute „strategia maritimă” la Paris, în timp ce Tatlıoğlu încuie poarta la Istanbul, România va rămâne un spectator zgomotos la un meci de șah în care nu are nici