miercuri, 17 februarie 2021

Retrocedările din Transilvania

Se retrocedează pământul cumpărat de România de la grofi și dat unor români la reforma agrară. 

Sate întregi, evacuate cu tot cu cimitire


Un interviu CUTREMURĂTOR! Câți dintre noi știm aceste lucruri? 

Ioan Sabău Pop, Prof. Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş, imembru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial, într-un interviu pentru Formula As: „Este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei”.
“Statul român a plătit ceea ce se retrocedează azi”
– Despre jaful retrocedărilor din Transilvania s-a vorbit adesea în mass-media românească, cu toate astea, el continuă nestingherit: clădiri publice, clădiri istorice sau particulare, mii de hectare de pădure sau chiar sate întregi sunt restituite fără ca statul să intervină… Ce se întâmplă?
– Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tuturor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. După părerea mea, este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu. Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.

Elementar de simplu !
-Trebuie modificată Legea Salarizării Unitare !
-De la Stat, un singur venit, Pensie sau salar !
-Raport 1/4 intre venitul Max și Min !
-Majorarea cu sumă fixă a veniturilor :

– Ce drept are familia unui fost grof maghiar să revendice şi să primească zeci de mii de hectare de păduri româneşti, după câteva sute de ani?
– Lăsând deoparte faptul că în Ungaria, de exemplu, indiferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari şi că românii nici măcar nu au apucat să primească ceea ce este al lor – peste 200000 de proprietăţi, situaţia la noi a fost posibilă din cauza ignorării voite a unor înţelegeri şi tratate internaţionale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că persoanele imperiului pot opta pentru ce cetăţenie doresc, faţă de ţările ce îl compuneau. Acestora li s-a spus optanţi. În România, majoritatea optanţilor maghiari au ales cetăţenia maghiară, şi statul român a avut mai multe procese pe această temă, inclusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost reprezentată de Titulescu, ajutat de alţi doi avocaţi mari ai timpului. Ungaria a fost reprezentată de contele Apponyi.


Din moment ce optanţii alegeau cetăţenia maghiară, ei îşi pierdeau proprietăţile din ţară, după cum era şi firesc, cu condiţia ca România să le plătească optanţilor maghiari despăgubiri pentru părţile expropriate.. Deci, optanţii care alegeau cetăţenia maghiară renunţau la proprietăţile lor din România şi statul îi despăgubea. România era foarte bogată pe atunci, şi Brătianu, ca să fie sigur că acest conflict se va şterge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, România va da încă 10% ca răscumpărare maghiarilor. Pentru asta, România a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume imense către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 tone de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de dolari ce trebuiau primiţi de statul român ca despăgubiri de război şi pe care România nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plăţilor. Se plătea către un fond extern din Paris, “Fondul Agrar”, de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari. Toate aceste pământuri şi proprietăţi au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţăranii au primit pământ. Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi contra unei sume şi s-a redistribuit către ţăranii români. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui proces la Paris, astăzi vine a patra generaţie a optanţilor şi recuperează de la statul român – ceva ce nu le mai aparţine de drept.
– Dar românii, împroprietăriţi prin reforma agrară, nu şi-au făcut acte pe proprietăţi? Cum le mai poate lua cineva ceea ce este al lor?


– Din păcate, cei împroprietăriţi erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea majoritate nu s-au înscris în cartea funciară. Situaţie care există şi astăzi, când, la mai bine de 25 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu, specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme. Ca să nu mai vorbim că foarte multe Cărţi Funciare au fost luate de grofi şi de cei care au plecat, şi statul român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, imposibil de rezolvat pe termen scurt. Problema e cunoscută şi, deşi statul maghiar trebuia să restituie acele acte, nici în ziua de azi nu au fost returnate, chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această problemă cu Ungaria.
“Samsarii sunt de aici, din România”
– Pare halucinant ce spuneţi! Hoţie pe faţă! De ce nu se confruntă, pur şi simplu, lista optanţilor care au primit deja despăgubiri, cu lista celor care cer astăzi alte retrocedări?
– La Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Şi la noi, la Banca Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa, unde familia Urmanzi, cu o restituire dubioasă, la fel ca şi familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de statul român, dar care vin şi cer din nou să li se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.
– Cum au curajul să mai ceară o dată ceva pentru care au primit deja despăgubiri?
– Mulţi dintre ei nu ştiau că au fost date compensaţii, mulţi nu ştiau nici cum arătau exact vechile proprietăţi deţinute. Dar trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau: “Iată, aveţi de recuperat o avere imensă în România! Ne ocupăm noi, contra cost”. Se întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, sprijiniţi de putere, şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda şi alţii, aşa că la comisii s-au luat decizii greşite. În acest context politizat s-au întâmplat lucrurile. La Sovata, un composesorat primeşte, în loc de 2 hectare, 2000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plângere şi parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicităţi împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi. Dar asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o restituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, prezent la Marea Unire, preşedinte al Astra şi senator, nu a reuşit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit împotrivă.
“Familiei lui Banffy i se restituie păduri de zeci de mii de hectare”
– Ce spuneţi aduce a crimă împotriva statului…
– Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, aşa cum este cel al satului Nadeş. Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică şi cel de sub casele oamenilor, adică aproape 8000 de hectare. Aceeaşi situaţie este acum în satul Idicel, pe care îl revendică în întregime familia Kemeny. La Târnăveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 şi cineva a venit cu o procură că îl reprezintă… Alt caz este al lui Banffy, care a fost criminal de război şi a cărui avere a fost confiscată prin decizia tribunalului militar. Şi totuşi, familiei sale i s-au restituit proprietăţi de păduri de zeci de mii de hectare. Unele sunt primite, altele în proces încă. Un caz clasic de restituire dubioasă este al familiei Urmanzi din Topliţa. În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război şi moare în 1945. Dar astăzi vine fostul viceprimar al oraşului, strânge documente şi se dă nepotul lui Urmanzi. A primit în jur de 3000 de hectare şi câteva clădiri. Apoi, sunt cazurile celebre cu Hrebenciuc şi Paltin Sturdza şi retrocedarea a 43.000 de hectare în judeţul Bacău (aţi citit bine, patru zeci şi trei de mii – n.red.), sau deputatul Marko Attila, care se ascunde şi astăzi în Ungaria, fiind urmărit pentru retrocedări abuzive. E de subliniat faptul că multe dintre aceste retrocedări au la bază un fals.
– Şi autorităţile române, guvernul, parlamentarii nu reacţionează în niciun fel?
– Reacţia este indiferenţa şi amorţirea.. Când văd autorităţile române aşa de inerte în faţa unor astfel de catastrofe, nu pot decât să bănuiesc o complicitate.
“Ce se poate pentru maghiari şi germani, pentru români nu se poate!”
– În aceste retrocedări abuzive sunt implicate şi instituţii?
– Da. E vorba despre biserica catolică, cea evanghelică şi cea lutherană. O să încerc să vă explic situaţia cu cât mai puţine detalii tehnice, deşi pentru ceea ce vă spun există o documentare legislativă temeinică. Bunurile bisericeşti sunt de două categorii: cele pioase – icoane, cărţi sfinte etc. şi cele civile – păduri, pământuri, clădiri etc. Nu avem nicio problemă cu cele pioase, ci cu cele civile. În 1942, printr-o convenţie între “Grupul Etnic German” şi bisericile evanghelică şi lutherană, toate bunurile civile ale acestora sunt trecute în proprietatea “Grupului Etnic”, cele două biserici identificându-se cu el. “Grupul Etnic German” era o mişcare hitleristă, cum erau în România legionarii, însă cu membri mai duri chiar şi decât naziştii. Motiv pentru care, ulterior, a şi fost desfiinţată. După 1944, toate bunurile de pe teritoriul statului român aparţinând inamicilor statului român şi ai aliaţilor săi se preiau de către stat în administrare, mai puţin soldaţi, efecte de război şi altele care se predau. Pentru asta, statul român a înfiinţat CASBI – Casa de Administrare a Bunurilor Inamice. CASBI a preluat în felul ăsta tot ce deţinea “Grupul Etnic German”, dar şi tot ce deţineau legionarii. Numai că după revoluţia din 1989, se înfiinţează “Forumul Democrat German” la Sibiu şi ei se consideră urmaşii “Grupului Etnic German”. Ca urmare, revendică tot ceea ce le-a aparţinut. Aşadar, ignorăm convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, un document de drept internaţional, ignorăm şi Convenţia de la Paris din 1948, care nu a fost o lege abuzivă a comuniştilor, ci o lege dată pentru clarificarea situaţiei după cel de-al doilea război mondial, la nivel internaţional, şi începem să retrocedam în mod aberant. Atunci, de ce nu le retrocedăm şi legionarilor ceea ce au avut? Cumva, pe acelaşi model s-a acţionat şi în cazul “Statusului Romano Catolic”, desfiinţat în anii ’30, care nu a fost persoană juridică cu drept de proprietate asupra clădirilor din Transilvania. Cu toate acestea, în 2002 se înfiinţează o Asociaţie a Statusului Romano Catolic şi se auto-proclamă continuatoarea şi moştenitoarea vechiului Status, pe baza unei hotărâri judecătoreşti false şi cu un procuror fie cumpărat, fie adormit. Această nouă asociaţie revendică aproximativ 2000 de clădiri din Transilvania, printre care unele de notorietate, precum Liceul Unirea din Tg. Mureş sau Liceul Piariştilor din Timişoara. Conform codului canonic însă, Statusul Romano Catolic nu avea personalitate juridică, ci doar Sfântul Scaun şi Arhidiecezele. Deci, ei nu aveau drept de proprietate, ci doar de folosinţă. Cu toate acestea, statul român consideră noua asociaţie continuatoarea cu drept de proprietate a vechiului Status. În acelaşi timp s-a reînfiinţat societatea “Astra” din Sibiu. “Astra” a avut foarte multe proprietăţi, mai ales pentru că românii de peste Carpaţi au trimis ajutoare băneşti imense, pentru că înainte de Marea Unire, au fost relaţii extraordinare între românii de dincolo şi dincoace de Carpaţi. Dar spre deosebire de cazul Statusului, noua societate “Astra” nu este recunoscută şi nu i se retrocedează NIMIC! Şi acelaşi lucru se întâmplă cu “Fundaţia Gojdu”. Deci, astăzi, în Transilvania, pe aceeaşi lege, pentru maghiari şi germani se poate, dar pentru români nu se poate! Ca să nu mai spunem că imobilele cerute de Status au fost făcute cu contribuţia românilor, după cum a descoperit în arhive domnul istoric Lechinţan, la Cluj. Satele din jur dădeau muncitori la construcţii, brânză, carne, susţineau românii cu ce puteau… Colegiul Unirea şi Bolyai din Târgu Mureş au fost construite cu mai multă contribuţie românească, si astăzi am ajuns ca statul român să plătească acolo chirie 20 de mii de euro pe lună!
– D-le profesor, acest interviu ar trebui marcat pe pagina de revistă cu doliu. Un doliu al jafului faţă de proprietăţile româneşti, dar mai ales un doliu al nemerniciei acelor instituţii ale statului, care “favorizează” infractorii împotriva intereselor ţării. Nu suntem în faţa unui caz de trădare naţională (că tot îi place guvernului actual să vorbească de ea)?
– Este o nevoie urgentă de corelare a instituţiilor statului; cercetate arhivele, Guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naţionale; să se specializeze procurori pe această problemă, să fie specializate instanţe pe această problematică. Trebuie creată o nişă legislativă care să revizuiască toate restituirile. Dacă există voinţă, într-un an se poate reglementa situaţia în Transilvania. Dar timpul contează mai puţin: orice nedreptate care poate să fie îndreptată, nu contează în cât timp, se îndreaptă.
– O întrebare de tip Bucureşti: aveţi o problemă cu maghiarii? Vi se pare că jefuiesc Transilvania, bucată cu bucată?
– Eu nu am o problemă cu maghiarii. Am o problemă cu dreptatea.


„Optanții unguri” sunt latifundiarii maghiari din Transilvania care după Tratatul de la Trianon au optat pentru cetățenia maghiară. Cu pământul acestora au fost împroprietărite familiile sărace transilvănene. România le-a plătit despăgubiri consistente, a cumpărat practic pământul grofilor, la prețul pieței. Statul român a renunțat la despăgubirile de război, pe care trebuia să le încaseze de la Ungaria. Țara vecină urma să plătească despăgubiri grofilor, din aceste sume. În plus, a achitat grofilor sume echivalente a 3,2 tone de aur de 24 carate. Profesorul universitar Ioan Sabău-Pop atrage atenția că retrocedările care au loc în prezent în Ardeal oferă ungurilor terenuri care au fost cumpărate de statul român. Autoritățile române trebuie să iasă din indolență și să respingă trașant revendicările fără fundament ale maghiarilor. Altfel, cu complicitatea lor, România restituie proprietăți pentru care s-au plătit deja despăgubiri grele în urma reformei agrare.

După Tratatul de la Trianon din 4 aprilie 1920, părțile fostului Imperiu Habsburgic au revenit statelor succesoare care au preluat proprietățile și alte active aparținând monarhiei austriece, precum și sarcinile și obligațiile aferente ale acestor părți. Locuitorii Transilvaniei au intrat atunci în spațiul de suveranitate al României devenind cetățeni români. Printre aceștia se numărau sași, șvabi, slovaci, sârbi și secui. Cetățenii unguri, proprietari de pământ în Transilvania, au respins procesul și au optat pentru a pleca în Ungaria sau alte țări în care aveau proprietăți.

Psihoza hungaristă şi superioritatea rasei maghiare din Ungaria de dinainte de Trianon a fost întreţinută şi impusă de circa 300 de familii pretinse nobiliare, oprimând foarte crunt celelalte populaţii care reprezentau circa 70% din locuitorii Ungariei istorice pentru care românii au fost supuşi unui proces sistematic de oprimare economică şi naţională printr-o politică de maghiarizare susţinută.

În fine, cei deveniţi „optanţi”, circa 200 de familii cu ramificaţiile lor, deţineau prin spoliere seculară averi imense şi în Transilvania, în principal latifundiare. La lucrările Conferinţei de Pace de la Paris care au precedat Tratatul, Guvernul Ungariei a pretins că familiile nobiliare deţin 80% din proprietăţile Transilvaniei şi sunt motorul economic al provinciei, motiv pentru care trebuie alipită Ungariei, a explicat pentru DeCe News avocatul Ioan Sabău.

Latifundiarii maghiari au fost despăgubiți pentru exproprieri, iar reforma agrară pentru Transilvania, Banat și Crișana (Legea din 28 iulie 1921), a dus la împroprietărirea fără discriminare a familiilor sărace, a orfanilor de război, veteranilor, răniților și nu numai.

A urmat o presiune imensă și susținută a grupurilor maghiare revizioniste, o luptă dusă pe arenele diplomației internaționale pentru hrănirea visului de reîntregire a Ungariei.

Optanţii unguri, prin exponentul lor, Guvernul Ungariei, instaurat după alungarea „Ciumei Roşii” a lui Bela Kun de către armata română la 4-19 august 1919,  au făcut lobby şi presiuni bine concertate, ani de-a rândul, la toate forurile politice interne şi internaţionale, inclusiv în Liga Naţiunilor. Au cerut să li se aplice prin Reformă un regim preferenţial, în sensul să rămână suprafeţe mari neexpropriate cât şi cuantumul despăgubirilor la sume exorbitante pentru că ei au pierdut Transilvania şi li se cuvine un tratament privilegiat pe care l-au avut dintotdeauna.

După Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, cercurile ungureşti revizioniste pe fondul chestiunii de a manipula opinia publică mondială în problema Ungariei au demarat un mecanism procesual generalizat.  „Procesul optanţilor a fost deci o extraordinar de dibace încercare a cercurilor revizioniste de a ţine în şah opinia publică mondială timp cât mai îndelungat pe tema Ungariei, pentru a câştiga simpatia lumii pentru realizarea visurilor de refacere a Ungariei” (Onosifor Ghibu)

                                Greșeala lui Titulescu, plătită până în ziua de azi

Ioan Sabău-Pop vorbește despre greșeala diplomatului Nicolae Titulescu de a accepta disputa cu maghiarii la Liga Națiunilor și, pe cale de consecință, la Tribunalul de mare Instanță de la Paris. Decizia politicianului român, spune avocatul, a deschis o cutie a Pandorei cu blocaje politice și costuri imense care-și revarsă efectele până în prezent. Profesorul amintește aici de reacțiile Cehoslovaciei și Iugoslaviei, care au refuzat orice tratative cu optanții și statul maghiar, pe motiv că problema reformei agrare din țările lor reprezintă o chestiune de politică internă și ține de suveranitatea fiecărui stat.

În continuare, dl. Ioan Sabău-Pop, despre revendicările din prezent ale maghiarilor și impasibilitatea autorităților române.

               Cât a plătit România ca să răscumpere Transilvania de la grofi

De reţinut că în urma procesului „optanţilor unguri”, România a plătit în franci, aur şi coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate şi a dispus în plus ca despăgubirile de război datorate de Ungaria pentru România să fie vărsate la fondurile de despăgubiri pentru optanţii unguri.

Acest contencios a fost judiciar închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932. Astfel, ceea ce face Statul Român în zilele noastre, restituind încă o dată acele proprietăţi urmaşilor grofilor şi conţilor unguri este o imensă greşeală. Greşeala provine din mai multe direcţii.

Legiferarea stufoasă şi ambiguă ex. Legea nr. 247/2005, asumată prin răspunderea guvernamentală a coaliţiei de atunci, cu proiect adus în mapă din Budapesta urmată de HG nr. 890/2005 şi cauzată de eroarea politică imensă, generată de prostie sau trădare au dus la acest jaf naţional fără precedent. În celelalte state foste socialiste, inclusiv Ungaria, nu s-a restituit nimic foştilor proprietari români.Originea greşelilor multiple, chiar cu complicităţi suspecte o găsim cu evidenţă la autorităţile administrative care „au pus în aplicare legislaţia de restituire” stufoasă şi interpretabilă.

S-au dat titluri de proprietate şi hotărâri judecătoreşti de mii de hectare, de parcă ar fi fost beţe de chibrituri, fără responsabilitatea funcţiei şi fără maturitatea celor care au făcut-o, cu consecinţe negative ireparabile. Spaţiul nu permite, dar putem exemplifica cu date şi documente ale vremii din care rezultă că Statul Român a plătit despăgubiri prin două Fonduri agrare de creanţe înfiinţate prin Protocoale internaţionale, fonduri înfiinţate în Basel şi Geneva. Documentele se găsesc în arhive, emană de la autorităţile de atunci, Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Banca Naţională şi hotărâri ale Comisiunilor reformelor agrare din judeţe, precum şi din hotărâri ale justiţiei române şi arhiva Tribunalului de mare instanţă de la Paris (în privinţa arbitrajului cu optanţii care a avut loc la Paris).

Este necesar să se acţioneze cu rapiditate şi decisiv pentru dezvăluirea acestor documente, cercetarea arhivelor în special din străinătate, de a fi recunoscute încă odată efectele împroprietăririlor în urma Reformelor agrare din anul 1921 şi a celei din 1945, aşezarea Statului Român în drepturile sale. Altminteri ne întoarcem, cel puţin în Transilvania, la fizionomia proprietăţii din secolul XIX-lea, ca şi cum în ultimele două secole nu s-ar fi întâmplat nimic.

                                                                                                                     Ionuț IORDĂCHESCU

Sursa: Ziaristi Online