În toamna anului 1945 au avut loc alegeri si un referendum la care francezii trebuiau sa se pronunte asupra elaborarii unei noi Constitutii. Asa cum a prevazut si generalul de Gaulle 96% dintre alegatori s-au pronuntat pentru o noua constitutie ceea ce a însemnat si nasterea celei de-a IV Republici Franceze. Partidele dominante din cea de-a III-a Republica, radicalii si moderatii au fost strivite si alegerile au fost câstigate de trei partide nascute din Rezistenta sau reînnoite prin ea: partidul socialist, partidul comunist si Miscarea Republicana Populara (M.R.P.).
În curând conflictul dintre partide si generalul de Gaulle va duce la demisia acestuia din urma si la constituirea unei aliante tripartite (socialistii, comunistii si MRP) ce va guverna Franta între ianuarie 1946 si mai 1947. Institutiile create ca urmare a guvernarii tripartite îsi încep activitatea în noiembrie 1946 încheind astfel domnia provizoratului inaugurata odata cu eliberarea.
Moartea tripartidismului a fost generata de pozitiile diferite în rezolvarea unor probleme de politica interna, dar mai ales de politica externa: problemele decolonizarii în Indochina si Vietnam dar mai ales izbucnirea razboiului rece. Franta trebuia sa aleaga între URSS si SUA si evident ca aceasta alegere nu putea fi decât cea a democratiei occidentale. Însa aceasta alegere a fost incompatibila cu mentinerea comunistilor în guvern care nu ascundeau faptul ca erau pentru modelul sovietic de societate.
În 1947 si 1948 agitatia comunista facea sa domneasca în Franta o veritabila atmosfera de razboi civil. Sub impresia "loviturii de stat de la Praga" din februarie 1948 se parea ca si comunistii francezi se pregatesc de un lucru similar. Institutiile celei de-a IV-a Republici ofera rolul preponderent Adunarii Nationale si instituie un regim în care forta partidelor politice este determinata. Dubla amenintare pe care a executat-o asupra regimului partidul comunist si R.P.F a generalului de Gaulle a determinat celalalte partide sa se uneasca într-o coalitie care a luat denumirea de "A Treia Forta" care a guvernat Franta între 1947-1950 în mijlocul unor contradictii care vor duce la dezmembrarea sa.
Daca în plan intern A Treia Forta n-a putut guverna Franta decât prin imobilism si instabilitate în plan extern fortele ce o compuneau au cazut de acord. Franta este cea care va initia un acord de aparare împreuna cu Anglia la Dunkerque (iulie 1947) care se va extinde un an mai târziu prin aderarea altor state iar în aprilie 1949 va fi la baza creeri NATO. În lupta sa pentru mentinerea coloniilor Franta se va afunda tot mai mult în razboiul din Indochina. Din anii 1949-1950 lupta cu vietnamezii lui Ho si Min este tot mai dificila cu tot sprijinul dat de americani deoarece si vietnamezii au primit ajutor substantial de la China. O mare influenta asupra mersului evenimentelor a avut-o razboiul din Algeria. Evenimentele din acesta colonie franceza îl vor propulsa pe generalul de Gaulle în fruntea statului si odata cu aceasta si cea de-a IV Republica a încetat sa mai existe. La 4 septembrie 1958 generalul de Gaulle a dat publicitatii un nou proiect de constitutie care va fi votat în septembrie acelasi an. Presedintele republicii avea prerogative sporite si era ales pe 7 ani.
Adoptarea noii constitutii a atras dupa sine noi alegeri care s-au desfasurat în noiembrie 1958. Acestea au fost câstigate de partidul generalului de Gaulle - Uniunea pentru Noua Republica.
În tarile învinse în cel de-al doilea razboi mondial transformarile politice dupa încheierea conflictului au fost radicale. Dupa capitularea neconditionata a celui de-al III-lea Reich, pe 8 mai 1945, Germania a disparut ca stat: suveranitatea tarii a trecut în mâinile Aliatilor care au constituit patru zone de ocupatie care au fost administrate în conformitate cu întelegerile de la Pottdam.
Însa, curând, functionarea regimului era tripartit (O Comisie de Control ce reunea comandantii zonelor de ocupatie) a fost paralizata de divergentele între Aliati. Anglo-americanii au dorit renasterea politica a Germaniei într-un cadru federal si redresarea economica, lucru pe care URSS nu l-a acceptat. Pe 1 ianuarie 1947 zonele de ocupatie engleza si americana au fost unite (Bi-zonia) la care pe 3 iunie se alatura si Franta (Tri-Zonia). Câteva saptamâni mai târziu, o importanta reforma monetara în zonele occidentale, urmate de blocada Berlinului Occidental instituita de sovietici (23 iunie 1948- 12 mai 1949) au accelerat ruperea Germaniei în doua state. (4; 241-260)
Viata politica a început sa renasca putin câte putin în zon occidentala prin organizarea de alegeri locale în 1946. Potrivit hotarârilor luate la Londra, pe 1 septembrie 1948, la Bonn s-a întrunit Consiliul Parlamentar format din 65 de reprezentanti ai partidelor politice (27 democrati crestini, 27 social - democrati, 5 liber democrati, 2 comunisti, 2 ai centrului si 2 reprezentanti ai partidului german) care a luat ulterior în dezbatere proiectul Legii Fundamentale vest-germane. Aceasta a fost votata pe 8 mai 1949. Legea Fundamentala instituia un stat federal reunind 10 landuri fiecare cu parlamentul si guvernul sau cu o larga autonomie în administrare si conducere. Puterea legislativa era detinuta de doua adunari: Bundestrat-ul (alcatuit din delegati ai guvernulor landurilor) si Bundestag-ul, ales pe patru ani prin vot universal. Cancelarul, seful puterii executive era ales de Bundestag. Primul Bundestag a fost ales în august 1949 care la rândul sau a ales primul cancelar în persoana lui Konrad Adenauer.
În declaratia facuta în aceeasi zi cancelarul federal fagaduia apararea drepturilor si libertatilor democratice, legislatie sociala, dezvoltarea economiei etc.
În planul politicii externe guvernul nu recunostea linia Oder-Neise ca granita cu Polonia si nici legalitatea constituirii R.D.Germane. Pe linia nominalizarii situatiei Germaniei în lume, la 9 iulie 1950 guvernele american, englez si francez au notificat guvernului vest-german, încetarea starii de razboi cu Germania iar la 14 septembrie acelasi an a fost invitat sa ia parte la opera de construire a "Comunitatii europene". La 26 mai 1952 a fost semnat la Bonn Tratatul General prin care a fost remisa guvernului german suveranitatea teritoriala. La 23 octombrie 1954 s-au semnat la Paris tratatele prin care Germania a aderat la Pactul de la Bruxelles (1948) si s-a constituit astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO). În acelasi an NATO a invitat Germania sa adere la acest organism de aparare colectiva. Urmând normalizarea situatiei pe plan international în 1955 Germania a stabilit relatii diplomatice cu URSS.
Înca înainte de sfârsitul razboiului administratia americana a elaborat un document intitulat "Orientari pentru o politica americana aplicabila dupa capitularea Japoniei" elaborat în baza declaratiei de la Potsdam. Prin aceasta se spera sa fie atrasa populatia si liderii ei politici la instituirea unui regim nou. Presedintele H. Truman a numit pe generalul Mc Arthur în functia de Comandant Suprem pentru puterile Aliate în Japonia. Acesta cu prestigiul sau a câstigat foarte curând încrederea autoritatilor si a populatiei japoneze printr-o atitudine corecta si decenta.
Din octombrie 1945 americanii au restabilit drepturile politice ale poporului japonez. În aceste conditii au reaparut pe scena politica partidele politice. Dintre acestia vor participa la alegerile parlamentare din 10 aprilie 1946 Partidul progresist (Shimpoto), Partidul liberal (Jiynto), Partidul socialist (Shakaito) si Partidul comunist (Kyosanto). Partidul liberal, care a câstigat alaturi de progresisti si socialisti primele alegeri, va conduce, cu mici intermitente, Japonia ani în sir.
Din 1946 Mc Arthur a impus Japoniei institutii noi. Mai întâi a înlocuit Constitutia Meiji cu un proiect elaborat de serviciile sale care supus Parlamentului a fost adoptat cu mici retusuri în mai 1947. Conform cu aceasta Japonia era proclamata monarhie constitutionala, împaratul ramânând un simbol al statului expresie a "vointei poporului" si nu de esenta divina. Organul suprem al puterii de stat era Parlamentul (Dieta), unicul organ legislativ al tarii. Foarte important era art.9 care interzicea razboiul si mentinerea fortelor armate (5; 159). În baza noii constitutii au fost adoptate noile coduri: penal, civil, comercial, etc.
În ziua de 8 septembrie 1951 guvernul american a initiat Conferinta de Pace cu Japonia la care a invitat sa participe, la San Francisco, 53 de state la care n-au participat URSS, China si India. Tratatul semnat în San Francisco a permis Japoniei sa-si cucereasca în mod oficial independenta sa politica dar nu si pe cea militara, caci în aceeasi zi un pact de securitate încheiat cu SUA (confirmat în februarie 1952) garanta mentinerea bazelor si trupelor americane în arhipelag.
În aceasta perioada Japonia si-a consolidat situatia sa internationala ca sfat suveran, tara devenind membra ONU la 18 decembrie 1956. De asemenea au fost restabilite relatiile cu URSS la 19 oct. 1956 urmate de normalizarea relatiilor cu Polonia si Cehoslovacia (1957) si cu România si Ungaria (1960). Pe fondul manifestatiilor pacifiste desfasurate în semn de protest fata de experientele nucleare Japonia cere revizuirea Tratatului de securitate japono-american. La 18 ianuarie a fost semnat un nou tratat de colaborare si securitate reciproca, trupele americane ramân, pe înca 10 ani, însa se introduce o clauza prin care guvernul american trebuie sa-l consulte pe cel japonez înainte de a folosi bazele militare din Japonia în operatiuni în Asia.
Italia iese din razboi nu numai ruinata economic dar si zdruncinata din punct de vedere politic. Monarhia este contestata si pe 2 iunie 1946, 54% dintre italieni s-au pronuntat prin referendum pentru republica. Adunarea Constituanta aleasa în aceeasi zi confirma audienta celor trei mari partide ale coalitiei antifasciste: democrati-crestini, socialisti si comunisti. O noua constitutie a pus bazele unui regim parlamentar clasic cu un presedinte al Consiliului raspunzator în fata parlamentului. În mai 1947 ministrii comunisti si socialisti au fost demisi din guvernul democrat-crestinului Alcide de Gasperi si tara se aliniaza la principiile atlantismului si la constructia europeana, doua optiuni care vor facilita renasterea economica si politica a tarii în deceniile urmatoare.
LUMEA LIBERĂ PÂNĂ LA SFÂRȘITUL RĂZBOIULUI RECE
Anii de maxima prosperitate în lumea libera au coincis pentru majoritatea statelor cu cautari si reorientari în politica interna dar mai ales externa.
Odata cu alegerea celui mai tânar presedinte din istoria sa - John Fitzgerald Kennedy - "America realizeaza o schimbare de generatie" si se lanseaza în cucerirea a ceea ce se va numi "noua frontiera", adica a tuturor obstacolelor care împiedica SUA sa-si afirme superioritatea economica si tehnica si sa fie recunoscute ca lider al lumii occidentale. Kennedy, convins de superioritatea absoluta a valorilor aparate de tara sa, libertatea si democratia a dorit sa consolideze puterea americana atât pe plan intern cât si extern. A implicat si mai mult SUA în Vietnamul de sud . Au fost destui care au gândit ca America a suferit un semiesec în politica externa. Dar firul vietii presedintelui a fost curmat la 22 noiembrie 1963 la Dallas. Vicepresedintele Lyndon Johnson i-a urmat la Casa Alba si a urmat politica predecesorului sau. Însa razboiul din Vietnam îi devizeaza pe americani. Tot mai multi cetateni doresc oprirea interventiei în Vietnam. Studentimea americana începe sa conteste valoarea lui "American Way of Life" care este propus ca model. Prima revolta este la Universitatea din Berkely dar se extinde si în alte centre universitare.
În acest climat tensionat au loc alegerile din 1968 câstigate de republicanul Nixon, gratie sprijinului dat de clasa de mijloc. Presedintele Nixon va întoarce SUA la pragmatism bazat pe obiectivele clasei de mijloc. În aceasta optica presedintele va aborda problemele cele mai importante: razboiul din Vietnam, lupta împotriva inflatiei si criza dolarului. Va încheia pacea în Vietnam (1973) si cu ajutorul consiliului sau, Henry Kissinger va elabora "doctrina Nixon" în materie de aparare a SUA.
În acelasi an americanii suporta socul primului scandal politic: afacerea Watergate datorita implicarii Administratiei într-un scandal provocat de o înregistrarea ilegala a convorbirilor telefonice. Presedintele este constrâns de Senat sa-si dea demisia pe 9 august 1974 si înlocuit cu Gerald Ford.
În alegerile din 1976 este propulsat în fruntea Administratiei un fost ofiter de marina Jimmy Carter care a promis regenerarea politicii americane si ca va lupta pentru apararea drepturilor omului si împotriva rasismului. Pe plan extern SUA suferea un recul. Este "ora pasivitatii", atât în Asia unde kmerii rosii iau puterea în Cambodgia (aprilie 1975) fara ca SUA sa reactioneze, cât si în Africa unde criza etiopiana si decolonizarea Angolei au permis o extindere a influentei Moscovei. Daca se compara harta mondiala a zonelor de influenta sovietica si americana în 1950 cu aceea din 1980 se poate lesne constata reculul SUA în fata ascensiunii URSS.
O cotitura în politica americana se va înregistra odata cu alegerea ca presedinte în noiembrie 1980 a candidatului republican Ronald Reagan. În plan intern el opteaza pentru o cât mai mare libertate în functionarea mecanismelor pietei si pentru aplicarea "teoriei ofertei" (6; 79). În plan extern adopta o politica opusa predecesorilor sai în raporturile cu lumea comunista. El denunta URSS ca "imperiul raului" si aproba un plan strategic îndraznet si de anvergura "Initiativa Apararii Strategice (S.D.I.) pentru a restaura o marja de securitate fata de URSS" convin ca aceasta nu i se va opune. Triumf al reales în 1984, fara ca democratii sa-i poata opune un adversar pe masura sa, el va încheia, în noiembrie 1988, un al doilea mandat pastrându-si o reala popularitate. Inflatia este controlata, somajul a scazut de la 9,5% la 5,4% din totalul populatiei active. La sfârsitul anilor '80 America "a trait mai bine decât îsi putea permite" (6; 80).
Popularitatea lui Ronald Reagan l-a propulsat în functia suprema pe vice-presedintele din timpul mandatului sau: George Bush. Pe plan intern noul presedinte trebuia sa "gestioneze nota de plata" a cheltuielilor pe credit facute de administratia R.Reagan. Problema cu atât mai dificila de rezolvat cu cât se confrunta cu un Congres democrat hotarât sa nu-l ajute pe presedinte.
Pe plan extern criza URSS, prabusirea comunismului si politica de mare conciliere promovata de Mihail Gorbaciov au facut din G.Bush omul care a facut din SUA singura superputere mondiala. Astfel jucând rolul de "jandarm" al lumii, ele obtin o condamnare din partea ONU a agresiunii Irakului împotriva Kuweitului în august 1990 si preiau conducerea unei coalitii internationale care va obliga Iraku sa evacueze Kuweitul. Popularitatea presedintelui este la zenit. Însa dificultatile economice, - în 1991 SUA cunosc, dupa o lunga perioada de progres o "crestere negativa", produc efecte sociale negative. În momentul în care începe campania electorala popularitatea lui G.Bush se afla la cota cea mai de jos desi era învingatorul în razboiul rece si pierde campania în favoarea lui Bill Clinton. Supranumit "cel mai bun guvernator din Statele Unite" Bill Clinton a ales ca model în actiunea sa politica pe John Kennedy.
Franta în anii celei de-a IV-a Republici s-a confruntat cu o serie de urgente în plan intern dar mai ales extern. Cea mai urgenta sarcina pentru generalul de Gaulle a fost sa puna capat razboiului din Algeria. Satui de razboi si speriati de riscurile unei lovituri de stat militare cu caracter fascist francezii au manifestat o încredere deplina în seful statului. Sprijinit de opinia publica generalul de Gaulle a impus "o interpretare" a institutiilor statului în favoarea sa. El face din institutia prezidentiala singura putere reala în Stat, guvernul este redus la rol de executie iar Parlamentul la acele al unei camere de înregistrare.
Semnarea acordurilor de la Evian, în martie 1962, a fost momentul în care s-a declansat lupta dintre presedinte si partide. Aceasta va conduce la o grava criza care se va rezolva printr-un referendum desfasurat la 28 octombrie 1962 prin care se modifica Constitutia pentru a se schimba procedura de alegere a presedintelui. Generalul de Gaulle a obtinut un stralucit succes în lupta cu partidele politice. Partidul gaullist a câstigat alegerile din noiembrie 1962 si astfel de Gaulle a modelat institutiile celei de-a V-a Republici conform intentiilor sale.
Gaullismul si-a trecut la activ o remarcabila expansiune economica si decolonizarea Africii negre. În locul fostului imperiu din Africa a aparut un ansamblu francofon african în care legaturile economice, tehnice, culturale si militare au înlocuit vechile raporturi de dependenta politica. Preocupat de a-i oferi Frantei rangul de mare putere de Gaulle a respins cu ostentatie "protectoratul american". si-a retras forta militara din Alianta Nord Atlantica în 1966 si a criticat politica americana în Indochina a contestat Sistemul Monetar International bazat pe primatul dolarului. Gesturile Frantei de independenta la adresa SUA n-au pus în discutie Alianta Atlantica: În timpul crizei rachetelor din Cuba, Franta a facut cunoscut sprijinul sau total într-o eventuala confruntare cu URSS. În ceea ce priveste Europa, generalul contrapunea ideii unei Europe supranationale cea a unei "Europe a patriilor".
Generalul de Gaulle a facut fata cu succes crizei din 1968 însa în primavara anului 1969 a dorit sa impuna Frantei un plan de reforme care urmareau instituirea unui sistem corporatist sau al "participarii" care nu poate fi confundat cu cel italian (5;140). Respingerea planului prin referendumul din 27 aprilie 1969 a dus la demisia lui de Gaulle care a fost înlocuit cu George Pompidou.
Începând cu 1974, Franta a trecut printr-o criza economica peste care s-a suprapus una politica. Ales presedinte al Republicii în 1974, Valéry Giscard d'Estaing a fost prins între stânga dominata de Partidul Socialist si concurenta gaullistilor condusa de Jacques Chirac. Tentativa de a rezolva criza prin mecanisme liberale au condus la agravarea somajului si prin cucerirea postului de presedinte de F. Mitterand si a majoritatii în Parlament de socialisti. Venita la putere dupa un sfert de veac stânga a anuntat un vast program de reforme. Neîndeplinirea acestui program va fi sanctiona prin câstigarea alegerilor din 1986 de catre "dreapta" si obligarea lui F. Mitterand de a coabita cu ea. Solutia "coabitarii" va mai functiona si sub actualul presedinte Jacque Chirac datorita supletei celei de-a V-a Republici Franceze.
În plin mars catre "societatea abundentei" începând cu anii '50, britanicii s-au confruntat cu numeroase dificultati care îi vor coborî de la statutul de "Mare putere" pe care-l mai aveau la Yalta, la rangul de simpla putere europeana constrânsa sa-si lege soarta de cea a tarilor Pietei Comune. Dupa 13 ani de guvernare conservatoare, laburistii ajung din nou la putere si aveau de îndeplinit ambitiosul program de masuri: schimbari de esenta în politica economica si fiscala, asigurarea unei dezvoltari economice neântrerupte si abandonarea politicii conservatoare "Stop and Go", modernizarea industriei etc. Incapacitatea guvernului laburist de a-si respecta promisiunile electorale a dat câstig de cauza conservatorilor în alegerile din 1970. Daca în plan intern noul guvern conservator a dus aceeasi politica oscilanta si contradictorie în plan extern obtine intrarea Marii Britanii în Piata Comuna dupa ce ani de-a rândul Franta se opusese.
Reveniti la putere în februarie 1974 cu un avans foarte strâns de voturi într-un context de grava criza sociala, laburistii au reusit sa relanseze activitatea econimica pe jumatate paralizata amorsând o politica de "contract social" cu sindicatele asupra preturilor si salariilor.
Conservatorii victoriosi în alegerile din 1979 vor renunta total la dirijismul laburist si vor impune în plan intern prin seful partidului si prim ministru în exercitiu Margaret Thatcher un neoliberalism cvasiabsolut, actiunea guvernului reducându-se doar la controlul monedei. Aceasta schimbare de orientare a politicii economice s-a manifestat mai ales printr-o tentativa de restructurare industriala ( privatizari, închiderea de întreprinderi nerentabile si mine...) si printr-o atitudine ferma fata de sindicate (Union Trade). Neoliberalismul thatcherist a reprezentat câteva succese: scaderea inflatiei, a somajului, însa per ansamblu aceasta "revolutie conservatoare" a sporit disparitatile sociale si regionale. Marilor profitori ai restructurarilor din City li s-au opus dezavantajatii, victime ale masurilor care au afectat drepturile dobândite pe timpul guvernarilor laburiste.
Pe plan extern "Doamna de fier" a obtinut câteva incontestabile succese. Prin ea Marea britanie a jucat un rol important în reglementarea problemei rodesiene care va duce la întemeierea unui nou stat independent, în aprilie 1980, Zimbabwe. Nu a ezitat sa raspunda prin forta ocuparii insulelor Malvine (Folkland) de catre armata argentiniana pe 2 aprilie 1982. Victoria militara a Regatului Unit, dupa doua luni si jumatate de razboi ultramodern si anacronic totodata a sporit popularitatea premierului M. Thatcher si succesul în alegerile din 1983.
În iunie 1989 cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul european conservatorii si d-na Thatcher au suferit un esec care au antrenat dispute în sânul partidului de guvernamânt. Aceste dispute vor culmina cu demisia doamnei M.Thatcher si formarea unui nou cabinet condus de John Major. Acesta a continuat în linii mari politica guvernului Thatcher în plan economic (continuarea privatizarilor) si extern (alinierea la politica SUA în razboiul din Golf). În ciuda uzurii puterii conservatoare John Major a câstigat si alegerile din aprilie 1992.
În contrast cu evolutiile contradictorii ale economiei Marii Britanii, Germania Federala aparea la începutul anilor '70 în plin avânt. Miracolul economic german a fost, fara îndoiala legat de o politica interna realista si echilibrata. Din 1962 pâna în 1966 Partidul Crestin Democrat a cunoscut o perioada de mari framântari care a culminat cu plecarea de la putere a lui K. Adenauer în 1963 si apoi a succesorului sau L.Erhard în 1966.
Pentru a iesi din criza crestin democratii au format atunci un cabinet de o mare coalitie cu socialistii pâna în 1969. La alegerile din 1969, crestin- democratii au ramas partidul cel mai puternic în Bundestag dar socialistii au format guvernul cu liberalii care acced pentru pentru prima data la putere. Noul cancelar Willy Branalt, fostul primar socialist al Berlinului, s-a remarcat mai ales în plan extern prin initiative curajoase. A recunoscut linia Oder-Neisse ca granita cu Polonia (1970) si a lansat o politica de deschidere spre est (Ostpolitik): stabilirea de relatii diplomatice cu Polonia si mai ales normalizarea relatiilor cu RDG (1972) care va deschide "poarta" intrarii RFG în ONU. (1973)
Primul soc petrolier afecteaza într-o oarecare masura Germania însa guvernul social-democrat al lui Helmut Schimdt, care i-a succedat lui L.Brandt în mai 1974, a reusit sa depaseasca faza critica a crizei înca din 1976 printr-o politica bugetara favorabila relansarii investitiilor si consumului. Divergentele dintre socialisti si liberali i-au determinat pe ultimii sa faca o coalitie cu crestin democratii. Liderul noii coalitii, crestin-democratul Helmut Kohl va inaugura etapa unei foarte lungi perioade de guvernare a tarii în care Germania se va impune prin dinamism economic - moneda germana va fi cea de-a doua moneda de rezerva a lumii - si printr-un rol foarte activ în dinamica relatiilor Est-Vest si criza din Europa de Sud-Est în 1989-1990.
Caderea zidului Berlinului si prabusirea Republicii Democrate Germane vor permite cancelarului H. Kohl sa puna în aplicare cu aprobarea celor 4 mari puteri victorioase în cel de-al doilea razboi mondial un plan de unificare a Germaniei în 10 puncte, începând cu februarie 1990. De la 1 iulie a intrat în vigoare uniunea economica si monetara a celor doua Germanii, în fapt o veritabila înghitire a RDG de catre RFG care a platit costul unificarii. Unificarea a intrat oficial în vigoare în 3 octombrie 1990. În decembrie 1990 primele alegeri legislative ale Germaniei reunificate au fost un adevarat triumf pentru Coalitia lui Helmut Kohl. Însa, dupa climatul euforic din prima perioada a reunificarii au aparut si unele dificultati rezultate din restructurarea si privatizarea economiei est-germane. Acestea au fost relativ repede depasite, Germania unificata devenind astfel, un lider necontestat al Uniunii Europene.
Printr-o politica constanta de crestere economica Japonia s-a ridicat din 1968 la rangul de cea de-a treia mare putere.(1; 375) Viata politica japoneza a ramas dominata de un curent conservator aflat în mod constant la putere în perioada postbelica cu mici intermitente. Ea s-a caracterizat prin absenta pasiunilor ideologice, majoritatea populatiei fiind mai interesata de dezvoltarea economica a tarii decât de dezbateri ideologice. Ea nu este animata decât de probleme legate de apararea si mai ales de prezenta americana în arhipelag.
Dupa anii '60 diplomatia nipona a fost din ce în ce mai conditionata de problemele economice fie ca a fost vorba de raporturile cu SUA fie ca avea problemele din "Sfera" Asia- Pacific care este într-o anumita masura replica pacifista si economica a "sferei de coprosperitate asiatica" pe care voiau sa o construiasca prin forta armelor militarii japonezi. Fata de China, Japonia a utilizat din ce în ce mai mult formula "separarii politicului de economic". Înca din 1996 ea a devenit principalul partener comercial al Chinei comuniste, iar în 1972 s-au restabilit oficial relatiile diplomatice între Tokio si Pekin.
Restructurarea economiei japoneze în anii '70 a antrenat anumite schimburi în societatea nipona însa viata politica "pare a ramâne imuabila si prea putin morala: scandaluri financiare, malversatiuni, coruptie...ritmeaza o viata parlamentara destul de ferma din moment ce partidul liberal este la putere din 1948" (6; 200). Divizata în formatiuni antagoniste (partidul socialist, komeito, partidul comunist), opozitia nu a fost capabila sa ofere o alternativa credibila societatii pentru a avea acces la guvernare.
În planul politicii externe Japonia a ramas multa vreme conditionata de slabiciunea potentialului sau militar. În anii '70, în inima unei zone în care se întâlneau interesele a trei mari puteri - URSS, SUA si China - Japonia a încercat sa ramâna în relatii bune cu toti centrii de putere. În august 1978 Japonia a semnat un tratat de pace si prietenie cu China punând capat starii de razboi dintre cele doua tari. Dezangajarea progresiva a SUA în sud-estul asiatic i-a permis Japoniei sa joace un rol mai important în aceasta parte a lumii. Absenta de la marile decizii diplomatice (nu este membra a Consiliului de Securitate ONU) a fost constrânsa sa-i urmeze pe occidentali în deciziile acestora: astfel în ciuda absentei angajamentului militar, ea si-a adus o puternica contributie financiara la razboiul din Golf din 1991.
BIBLIOGRAFIE
1. Pierre Milza, Serge Berstein. Istoria secolului XX. Lumea între razboi si pace. 1945-1973, vol. II, Bucuresti, 1998.
2. Constantin Hlihor, Armata Rosie în România. Adversar. Aliat. Ocupant. 1940-1948. vol.I, Bucuresti, 1996.
3. André Fontaine, Istoria razboiului rece, vol II, Bucuresti, 1992.
4. Raymond Cartier, Histoire mondiale de l'apres guerre tome premier, 1945-1953, Paris, f.a.
5. Prof. univ. dr. Zarin Zamfir, Istoria universala contemporana, vol.II, Bucuresti, 1999.
6. Pierre Milza, Serge Berstein, op.cit.,vol.III, Bucuresti, 1998.
7. John Padros, Razboaiele secrete ale presedintilor, traducere Junona Tuturea, Bucuresti, 1999.
