Cristiana Anghel - La doi ani după greva

Cristiana Anghel, la doi ani după greva foamei: Un gest necesar, dar inutil, o experiență de viață fabuloasă. E greu să accepți că poți muri subit oricând

Cristiana Anghel, învățătoarea din Caracal intrată în conștiința publică prin faptul că a stat timp de 70 de zile în greva foamei după tăierile salariale din 2010, afirmă într-un interviu pentru A.M.Press că astăzi își vede gestul ca pe unul „necesar dar inutil”. Învățătoarea vorbește și despre evoluțiile „inacceptabile și abracadabrante” din viața politică – în care a fost invitată să intre, dar a refuzat – și spune că susține plimbarea zilnică de la Cotroceni. Găsiți în interviu și autocaracterizarea pe care și-o face Cristiana Anghel.

-Doamnă Cristiana Anghel, ați devenit cunoscută la nivel național în urmă cu doi ani, după ce ați apelat la o formă de protest extremă – greva foamei. Cum vedeți acum gestul de atunci? A folosit societății?
Da. Pe 24 august s-au împlinit doi ani. Uneori am impresia că a fost ieri. Rar, am senzaţia că a fost demult, poate într-o altă existenţă… Românii nu au exerciţiul protestului civic. Preferă să cârcotească doar. Eventual. Şi să-şi plângă de milă. Nu este vina lor. Nimeni nu a avut şi nu are interesul ca ei să fie informaţi şi educaţi în acest sens. Cum văd acum gestul? Necesar dar inutil. După „spectacolul” dat de Comisia Europeană în această vară, mă felicit că am avut puterea să renunţ înainte de a fi prea târziu. Abia acum am constatat, cu durere, multă, imensă durere, că nu am luptat doar cu PDL şi preşedintele Băsescu. Un întreg sistem internaţional şi-a unit forţele împotriva poporului român. Am fost o Cassandră.

-Dvs personal, v-a folosit la ceva?
Material, nu. Dar a fost o experienţă de viaţă fabuloasă…

-Nu vă e teamă că felul în care dvs alegeți să protestați vă va afecta pe termen lung sănătatea?
A şi afectat-o. Nici în prezent eu nu mă hrănesc ca un om „normal”.

-Oamenii vă recunosc pe stradă? Ce vă spun cei cu care vorbiți?
Da. Mă recunosc. Încă. Şi-mi mulţumesc. Unii spun că s-au rugat pentru mine în perioada protestului. Alţii au lacrimi în ochi şi mă roagă să nu mai fac greva foamei. Motivează că nimeni nu merită să-mi risc viaţa. Şi spun că românii nu sunt uniţi. Şi vor ca alţii să le rezolve problemele. Sunt oameni din Caracal care spun ca sunt mândri ca sunt născută aici. Dar sunt şi oameni care mă invidiază. Au impresia că toate uşile îmi sunt deschise şi pot obţine orice…

-Evoluțiile din viața politică a ultimei perioade cum le-ați caracteriza?
Aberante, abracadabrante, insuportabile, inacceptabile, incredibile, ilegale …şi totuşi, adevărate.

-Am văzut că v-ați implicat activ în campania pentru referendum, ați protestat din nou prin greva foamei față de impunerea cvorumului de prezență. Cum ați receptat deznodământul referendumului?
Am declarat că voi protesta prin greva foamei împotriva ordinului primit de la Barosso de a impune cvorum. Mai mult, am protestat împotriva tupeului mai sus numitului domn de a impune o listă în 11 puncte. Dar am renunţat în ziua în care Parlamentul meu a legiferat acest abuz iar preşedintele interimar s-a grăbit să promulge această monstruozitate. Am fost furioasă. Dar neputincioasă. Umilită şi de Comisia Europeană, umilită şi de ai mei din ţară care ar fi trebuit să-mi apere drepturile… Am revăzut emisiunea domnului Mihai Gâdea, din data de 17 iulie, la care am fost invitată. Şi am constatat că iar am jucat rolul Cassandrei… Dar încă nu am acceptat ideea că trebuie să fiu furată. Încă nu cred că nu mai este nicio şansă. Încă mai sper într-o minune. Acesta este motivul pentru care „m-am plimbat” şi susţin din tot sufletul „plimbarea” de la Cotroceni. Şi, pentru că refuz să accept senin violarea suveranităţii acestui popor, am formulat plângere penală împotriva celor 6 judecători ai CCR care au comis o fraudă la lege prin impunerea cvorumului (în 2007 am avut aceeaşi Constituţie, acelaşi suspendat, dar cvorum nu, domnul Traian Băsescu întorcându-se la Cotroceni cu un procent de doar 44 la sută). Încerc însă să mă acomodez cu ideea că miercuri este şedinţa CCR și joi, probabil, îl vom avea iar pe domnul Blaga preşedinte la Senat. Şi apoi nicio şansă de a organiza un referendum de demitere concomitent cu alegerile din 9 decembrie. (Urât miroase politica pe dinăuntru!). Pentru mine însă, războiul continuă. Chiar dacă va fi unul de gherilă. Eu n-am capitulat necondiţionat. Şi nici nu m-am predat. Pentru că am un drept. Nu este numai ceea ce vreau eu sau ceva ce îmi place mie. Este dreptul meu! Este o răspundere ce trebuie onorată!

-Traian Băsescu este din nou la Cotroceni. Ce sperați de la ultimii săi doi ani de mandat?
Da. Într-adevăr. Este la Cotroceni. Dar nu cu acordul meu. Domnul Traian Băsescu este numit, şi nu ales. Mai mult, este numit de străinii care au înfrânt independenţa şi suveranitatea poporului român. Prin urmare, nu am nici un fel de speranţă în ceea ce îl priveşte. Nu mai este preşedintele meu. Şi nu pot accepta ideea că suntem atât de laşi…

-V-ați gândit să intrați în politică? Partidele v-au făcut oferte în acest sens?
Nu. Nu voi intra în politică. Au fost propuneri. Timide acum. Poate tocmai pentru faptul că am declarat constant că nu mă voi înregimenta. Eu sunt croită altfel. N-aş putea niciodată să spun că negrul este alb doar pentru că aşa îmi cere disciplina de partid.

-Suntem acum la începutul unui nou an școlar. În calitatea dvs de cadru didactic, ce așteptări aveți?
Niciun fel de aşteptare. Niciun fel de speranţe. De ani de zile suntem încremeniţi în proiect. Într-unul şchiop. Aşa vrea Europa. Iar noi ne supunem…

-Tot mai mulți spun că Școala nu mai este ce a fost. Care credeți că sunt cauzele și ce credeți că ar trebui făcut pe termen lung.
Subfinanţarea. Şi amestecul brutal al politicului în viaţa şcolii. Inspectorii sunt numiţi politic. Directorii sunt numiţi politic de către inspectorii care au fot numiţi politic. Directorii angajează cadrele didactice pe criterii politice, pentru că au fost numiţi politic de către nişte inspectori numiţi politic… Şi lipsa de caracter. De repere. Meritocraţie? O glumă de dânşii inventată ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. Patriotism, iubire de ţară? Există, dar lipsesc cu desăvârşire… Nici eu nu sunt perfectă. Dar nu sunt rău intenţionată… Nu mi-am luat carnet de partid pentru a obţine o gradaţie sau un salariu de merit. Marea durere este că efectul acestor politici nu este instant. Vom constata dezastrul peste zece, cincisprezece ani…târziu, mult prea târziu pentru a mai putea remedia ceva. O populaţie care nu ştie de unde vine, care nu-şi cunoaşte istoria, care nu-şi respectă strămoşii, care nu preţuieşte drapelul, pentru care şi memorarea cuvintelor Imnului de Stat este un efort prea mare şi, de ce nu, inutil… Acesta este măreţul nostru viitor… Ce ar trebui să facem? Nu ştiu. Sunt Cassandra, nu Mafalda. Ce ştiu sigur însă este faptul că orice drum începe cu un prim pas.

-Copiii cu care lucrați zilnic la școală cum vă privesc? Vă văd altfel de când ați devenit celebră?
Ei sunt singurii care îmi mai alină sufletul obidit. Nu ştiu ei de celebritate… Mai spun câteodată, cu bucurie, că m-au văzut la televizor, dar pentru ei sunt un om absolut normal, cu care pot să vorbească când au ceva pe suflet, de care nu se tem, care-i ajută.

-Oamenii vă cunosc de la televizor, vă cunosc pentru felul dvs de a vă lupta pentru a vă apăra opinia. Știu însă mai puține despre dvs ca persoană. Vorbiți-ne despre familia dvs, despre eventualele dvs hobby-uri, dar și despre alte aspecte ale vieții personale pe care publicul nu le cunoaște în legătură cu dvs.
Dacă m-ar fi întrebat altcineva, poate că aş fi răspuns sec: n-am fost niciodată membră de partid, ani de zile am fost lider de sindicat dar am renunţat – nici măcar membră nu mai sunt de 10 ani – când am constatat că lupta mea era una cu morile de vânt. Mă răscoleşte durerea şi suferinţa copiilor – niciodată nu am înţeles de ce de ce trebuie să sufere aceste suflete inocente. Și mă doare neputinţa mea şi a sistemului de a-i ajuta. Sunt lacto-ovo-vegetariană în ideea că refuz să fiu cimitir al animalelor, mă revolt ori de câte ori sunt chinuite – dacă aş avea bani şi putere aş ajuta toate animăluţele -, îmi beau cafeaua singură – cafea de leneşi, zic eu, şi la care nu am renunţat nici măcar în perioada grevei, ness cu apă minerală, una singură pe zi). Nu beau alcool, niciodată nu am băut. Fumez (rău fac), nu bârfesc, iert dar nu uit, nu mă obosesc să mă răzbun, nu-i lovesc pe cei căzuţi, îmi place să citesc (ador mirosul de tuş proaspăt) dar nu romane siropoase. Nu mă „uit” la telenovele, nu ascult manele, dacă aş avea timp aş tricota cu plăcere, iubesc florile care au rădăcina în pământ… Cred în Dumnezeu, mai bine spus ÎL iubesc, au fost momente în viaţă când EL a fost singurul meu reazem şi unica mea speranţă, dar nu merg în fiecare duminică la slujbă…
Pentru dumneavoastră însă voi răspunde cu versurile Psalmului scris de Arghezi:
„Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.”
Aceasta sunt eu. Singură cu cărţile mele (am o bibliotecă de peste 5.000 de volume), pe care le iubesc şi le respect, singură cu animalele mele (cele din casă şi cele din stradă), pe care le iubesc şi le respect, singură, cu casa mea, pe care o iubesc – pentru mine casa este un loc sfânt, în care nu are acces oricine, oricând -, singură cu florile mele, singură cu protestele mele… singură, cu durerea mea pentru durerile celorlalţi. Nu obişnuiesc să vorbesc despre familia mea. Dar am. O mamă, o fiică, un soţ. Tata s-a prăpădit, odihnească-l Dumnezeu în pace… Oameni minunaţi, care mă iubesc şi care, chiar dacă nu au fost de acord cu protestul meu şi nu m-au înţeles, m-au iertat…

În incheiere, aveți vreo recomandare pentru cei care ar dori să vă urmeze exemplul, recurgând la greva foamei? Merită făcut un asemenea gest?
Nu. Nu aş putea recomanda cuiva să protesteze prin refuz voluntar de hrană. Din contră. Este cumplit. Psihic este foarte greu… Pentru că este foarte greu să accepţi că poţi muri subit oricând. Nu. Nu este o joacă. Este o ruletă rusească… Dacă merită să faci un asemenea gest?! Nu ştiu. Dacă aş fi murit, puţini şi-ar mai fi amintit de mine… Poate. Şi, sincer, ar fi fost păcat.
(Interviu realizat de Sergiu Bidilă și Roxana Dobre)   Publicat pe 21 septembrie 2012